Prezentare la CCD Galați, 12 martie 2024

Loading...

Taking too long?

Reload document

| Open in new tab

Download

ARTICOLUL 1. CE ESTE EDUCAȚIA

Eu cred că orice educație se bazează pe participarea individului la conștiința socială a rasei. Acest proces începe în mod inconștient, aproape de la naștere, și modelează continuu puterile individului, îi saturează conștiința, îi formează obiceiurile, îi formează ideile și îi trezește sentimentele și emoțiile. Prin această educație inconștientă, individul ajunge treptat să participe la resursele intelectuale și morale pe care omenirea a reușit să le adune laolaltă. El devine un moștenitor al capitalului finanțat al civilizației. Cea mai formală și mai tehnică educație din lume nu se poate îndepărta cu siguranță de acest proces general. Ea poate doar să-l organizeze; sau să-l diferențieze într-o anumită direcție.

Eu cred că singura educație adevărată vine prin stimularea puterilor copilului de către cerințele situațiilor sociale în care se află. Prin aceste solicitări, el este stimulat să acționeze ca membru al unei unități, să iasă din îngustimea sa inițială de acțiune și de simțire și să se conceapă pe sine din punctul de vedere al bunăstării grupului din care face parte. Prin răspunsurile pe care ceilalți le dau la propriile sale activități, el ajunge să știe ce înseamnă acestea în termeni sociali. Valoarea pe care o au acestea se reflectă în ele. De exemplu, prin răspunsul care este dat la bâlbâielile instinctive ale copilului, acesta ajunge să știe ce înseamnă aceste bâlbâieli; ele sunt transformate în limbaj articulat și astfel copilul este introdus în bogăția consolidată de idei și emoții care sunt acum rezumate în limbaj.

Cred că acest proces educațional are două laturi – una psihologică și una sociologică; și că niciuna dintre ele nu poate fi subordonată celeilalte sau neglijată fără să urmeze rezultate nefaste. Dintre aceste două laturi, cea psihologică este baza. Instinctele și puterile proprii ale copilului furnizează materialul și oferă punctul de plecare pentru orice educație. Cu excepția cazului în care eforturile educatorului se leagă de o activitate pe care copilul o desfășoară din proprie inițiativă, independent de educator, educația se reduce la o presiune din exterior. Ea poate, într-adevăr, să dea anumite rezultate exterioare, dar nu poate fi numită cu adevărat educativă. Fără o înțelegere a structurii și activităților psihologice ale individului, procesul educativ va fi, prin urmare, întâmplător și arbitrar. Dacă are șansa să coincidă cu activitatea copilului, va obține o pârghie; dacă nu, va avea ca rezultat frecarea, sau dezintegrarea, sau oprirea naturii copilului.

Cred că este necesară cunoașterea condițiilor sociale, a stării actuale a civilizației, pentru a interpreta corect puterile copilului. Copilul are propriile instincte și tendințe, dar noi nu știm ce înseamnă acestea până când nu le putem traduce în echivalentul lor social. Trebuie să fim capabili să le ducem înapoi într-un trecut social și să le vedem ca pe o moștenire a activităților anterioare ale rasei. De asemenea, trebuie să fim capabili să le proiectăm în viitor pentru a vedea care va fi rezultatul și finalul lor. În ilustrația tocmai folosită, abilitatea de a vedea în bâlbâielile copilului promisiunea și puterea unei viitoare conversații și relații sociale este cea care ne permite să ne ocupăm în mod corespunzător de acest instinct.

Cred că partea psihologică și cea socială sunt legate organic și că educația nu poate fi privită ca un compromis între cele două, sau ca o suprapunere a uneia peste cealaltă. Ni se spune că definiția psihologică a educației este stearpă și formală – că ea ne dă doar ideea unei dezvoltări a tuturor puterilor mentale, fără a ne da vreo idee despre utilizarea acestor puteri. Pe de altă parte, se insistă asupra faptului că definiția socială a educației, ca fiind adaptată la civilizație, face din ea un proces forțat și exterior și are ca rezultat subordonarea libertății individului unui statut social și politic preconceput.

Cred că fiecare dintre aceste obiecții este adevărată atunci când este invocată împotriva unei părți izolate de cealaltă. Pentru a ști ce este cu adevărat o putere, trebuie să știm care este scopul, utilizarea sau funcția ei; iar acest lucru nu îl putem ști decât dacă îl concepem pe individ ca fiind activ în relațiile sociale. Dar, pe de altă parte, singura adaptare posibilă pe care o putem oferi copilului în condițiile existente este cea care rezultă prin punerea lui în posesia completă a tuturor puterilor sale. Odată cu apariția democrației și a condițiilor industriale moderne, este imposibil să prezicem cu certitudine ce va fi civilizația peste douăzeci de ani. Prin urmare, este imposibil să pregătim copilul pentru un set precis de condiții. A-l pregăti pentru viața viitoare înseamnă a-i da stăpânire de sine; înseamnă a-l forma astfel încât să aibă posibilitatea de a-și folosi pe deplin și cu promptitudine toate capacitățile; ca ochiul, urechea și mâna să fie instrumente gata de comandă, ca judecata să fie capabilă să înțeleagă condițiile în care trebuie să lucreze, iar forțele executive să fie antrenate să acționeze economic și eficient. Este imposibil să se ajungă la acest tip de ajustare decât dacă se ține cont în permanență de puterile, gusturile și interesele proprii ale individului – adică dacă educația este convertită continuu în termeni psihologici. În concluzie, cred că individul care trebuie educat este un individ social și că societatea este o uniune organică de indivizi. Dacă eliminăm factorul social din copil, nu ne rămâne decât o abstracțiune; dacă eliminăm factorul individual din societate, nu ne rămâne decât o masă inertă și lipsită de viață. Prin urmare, educația trebuie să înceapă cu o înțelegere psihologică a capacităților, intereselor și obiceiurilor copilului. Ea trebuie să fie controlată în orice punct prin raportare la aceste considerente. Aceste capacități, interese și obiceiuri trebuie să fie interpretate în permanență – trebuie să știm ce înseamnă ele. Ele trebuie să fie traduse în termenii echivalenților lor sociali – în termenii a ceea ce sunt capabili să facă în materie de servicii sociale.

ARTICOLUL DOI. CE ESTE ȘCOALA

Cred că școala este în primul rând o instituție socială. Educația fiind un proces social, școala este pur și simplu acea formă de viață comunitară în care sunt concentrate toate acele agenții care vor fi cele mai eficiente pentru a-l face pe copil să participe la resursele moștenite de umanitate și să își folosească propriile puteri în scopuri sociale.

Cred că educația este, prin urmare, un proces de viață și nu o pregătire pentru viața viitoare.

Cred că școala trebuie să reprezinte viața prezentă – o viață la fel de reală și de vitală pentru copil ca și cea pe care o desfășoară acasă, în cartier sau pe terenul de joacă.

Cred că educația care nu se realizează prin forme de viață, forme care merită să fie trăite de dragul lor, este întotdeauna un slab substitut al realității autentice și tinde să înghesuie și să amorțească.

Cred că școala, ca instituție, ar trebui să simplifice viața socială existentă; ar trebui să o reducă, ca să zic așa, la o formă embrionară. Viața existentă este atât de complexă, încât copilul nu poate fi pus în contact cu ea fără să se confunde sau să fie distras; fie este copleșit de multitudinea activităților care se desfășoară, astfel încât își pierde propria putere de reacție ordonată, fie este atât de stimulat de aceste activități diverse încât puterile sale sunt puse în joc prematur și devine fie specializat în mod nejustificat, fie dezintegrat.

Cred că, ca o astfel de viață socială simplificată, viața școlară ar trebui să se dezvolte treptat din viața de acasă; că ea ar trebui să preia și să continue activitățile cu care copilul este deja familiarizat acasă.

Cred că ar trebui să prezinte copilului aceste activități și să le reproducă în așa fel încât copilul să învețe treptat semnificația lor și să fie capabil să își joace propriul rol în legătură cu ele.

Cred că aceasta este o necesitate psihologică, deoarece este singura modalitate de a asigura continuitatea în dezvoltarea copilului, singura modalitate de a oferi un fundal de experiență trecută pentru noile idei prezentate la școală.

Cred că este, de asemenea, o necesitate socială, deoarece casa este forma de viață socială în care copilul a fost educat și în legătură cu care și-a primit formarea morală. Este treaba școlii să aprofundeze și să extindă simțul său al valorilor legate de viața de acasă.

Cred că o mare parte din educația actuală eșuează pentru că neglijează acest principiu fundamental al școlii ca formă de viață comunitară. Aceasta concepe școala ca pe un loc în care trebuie să se dea anumite informații, să se învețe anumite lecții sau să se formeze anumite obiceiuri. Valoarea acestor lucruri este concepută ca fiind în mare parte în viitorul îndepărtat; copilul trebuie să facă aceste lucruri de dragul a altceva ce urmează să facă; ele sunt o simplă pregătire. Ca urmare, ele nu devin parte din experiența de viață a copilului și, prin urmare, nu sunt cu adevărat educative.

Cred că educația morală se concentrează pe această concepție a școlii ca mod de viață socială, că cea mai bună și cea mai profundă formare morală este tocmai cea pe care o obține cineva prin faptul că trebuie să intre în relații adecvate cu ceilalți într-o unitate de muncă și gândire. Sistemele educaționale actuale, în măsura în care distrug sau neglijează această unitate, fac dificilă sau imposibilă o formare morală autentică și regulată.

Eu cred că copilul trebuie stimulat și controlat în munca sa prin intermediul vieții comunității.

Cred că, în condițiile actuale, o prea mare parte din stimulare și control provine de la profesor, din cauza neglijării ideii de școală ca formă de viață socială.

Cred că locul și munca profesorului în școală trebuie interpretate pornind de la aceeași bază. Profesorul nu se află în școală pentru a impune anumite idei sau pentru a forma anumite obiceiuri la copil, ci se află acolo ca membru al comunității pentru a selecta influențele care vor afecta copilul și pentru a-l ajuta să răspundă în mod corespunzător la aceste influențe.

Cred că disciplina școlii ar trebui să provină din viața școlii ca întreg și nu direct de la profesor.

Cred că treaba profesorului este pur și simplu de a determina, pe baza unei experiențe mai mari și a unei înțelepciuni mai mature, modul în care disciplina vieții trebuie să ajungă la copil.

Cred că toate chestiunile legate de notarea copilului și de promovarea sa ar trebui să fie determinate prin raportare la același standard. Examenele sunt de folos doar în măsura în care testează aptitudinea copilului pentru viața socială și dezvăluie locul în care poate fi cel mai util și unde poate primi cel mai mult ajutor.

ARTICOLUL TREI. OBIECTUL EDUCAȚIEI

Cred că viața socială a copilului este baza de concentrare, sau de corelație, în toată formarea sau creșterea sa. Viața socială dă unitatea inconștientă și fundalul tuturor eforturilor sale și al tuturor realizărilor sale.

Cred că tematica programului școlar ar trebui să marcheze o diferențiere treptată din unitatea inconștientă primitivă a vieții sociale.

Cred că încălcăm natura copilului și îngreunăm cele mai bune rezultate etice, introducând prea brusc copilul într-un număr de studii speciale, de citire, scriere, geografie etc., fără legătură cu această viață socială.

Cred, prin urmare, că adevăratul centru de corelație al disciplinelor școlare nu este nici știința, nici literatura, nici istoria, nici geografia, ci activitățile sociale ale copilului.

Cred că educația nu poate fi unificată în studiul științelor, sau în așa-numitul studiu al naturii, deoarece, în afara activității umane, natura însăși nu este o unitate; natura în sine este un număr de obiecte diverse în spațiu și timp, iar a încerca să faci din ea centrul muncii de sine stătătoare înseamnă a introduce un principiu de radiație mai degrabă decât unul de concentrare.

Cred că literatura este expresia și interpretarea reflexă a experienței sociale; prin urmare, ea trebuie să urmeze și nu să preceadă o astfel de experiență. Prin urmare, ea nu poate fi transformată în baza, deși poate fi transformată în rezumat al unificării.

Cred, încă o dată, că istoria are o valoare educativă în măsura în care prezintă fazele vieții și dezvoltării sociale. Ea trebuie să fie controlată prin raportare la viața socială. Atunci când este luată pur și simplu ca istorie, ea este aruncată în trecutul îndepărtat și devine moartă și inertă. Luată ca înregistrare a vieții sociale și a progresului omului, ea devine plină de semnificație. Cred, totuși, că nu poate fi luată astfel decât dacă copilul este introdus direct în viața socială.

În consecință, cred că baza primară a educației se află în puterile copilului, care acționează pe aceleași linii constructive generale ca și cele care au dus la apariția civilizației.

Cred că singura modalitate de a-l face pe copil conștient de moștenirea sa socială este de a-i permite să desfășoare acele tipuri de activități fundamentale care fac din civilizație ceea ce este.

Cred, prin urmare, în așa-numitele activități expresive sau constructive ca fiind centrul corelației.

Cred că acest lucru oferă standardul pentru locul pe care trebuie să-l ocupe în școală bucătăria, cusutul, instruirea manuală etc.

Cred că acestea nu sunt studii speciale care trebuie introduse peste o mulțime de alte studii, în mod de relaxare sau de ușurare, sau ca realizări suplimentare. Cred mai degrabă că ele reprezintă, ca tipuri, forme fundamentale de activitate socială; și că este posibil și de dorit ca introducerea copilului în materiile mai formale ale programei școlare să se facă prin intermediul acestor activități.

Cred că studiul științei este educațional în măsura în care scoate în evidență materialele și procesele care fac din viața socială ceea ce este.

Cred că una dintre cele mai mari dificultăți în predarea actuală a științei este faptul că materialul este prezentat într-o formă pur obiectivă sau este tratat ca un nou tip de experiență specială pe care copilul o poate adăuga la cea pe care a avut-o deja. În realitate, știința este valoroasă pentru că oferă capacitatea de a interpreta și controla experiența deja avută. Ea ar trebui să fie introdusă, nu ca o nouă materie, ci ca o prezentare a factorilor deja implicați în experiența anterioară și ca un instrument prin care această experiență poate fi reglată mai ușor și mai eficient.

Cred că, în prezent, pierdem o mare parte din valoarea studiilor de literatură și de limbi străine din cauza eliminării elementului social. În cărțile de pedagogie, limba este aproape întotdeauna tratată ca simplă expresie a gândirii. Este adevărat că limba este un instrument logic, dar este în mod fundamental și în primul rând un instrument social. Limba este dispozitivul de comunicare; este instrumentul prin care un individ ajunge să împărtășească ideile și sentimentele altora. Atunci când este tratată doar ca o modalitate de a obține informații individuale sau ca un mijloc de a arăta ceea ce a învățat cineva, ea își pierde motivul și scopul social.

Cred că, prin urmare, nu există o succesiune de studii în programa școlară ideală. Dacă educația este viață, orice viață are, de la bun început, un aspect științific; un aspect de artă și cultură și un aspect de comunicare. Prin urmare, nu poate fi adevărat că studiile adecvate pentru o clasă sunt doar cititul și scrisul, iar la o clasă ulterioară se poate introduce cititul, sau literatura, sau știința. Progresul nu constă în succesiunea studiilor, ci în dezvoltarea unor noi atitudini față de experiență și a unor noi interese față de aceasta.

Cred, în cele din urmă, că educația trebuie concepută ca o reconstrucție continuă a experienței; că procesul și scopul educației sunt unul și același lucru.

Cred că a stabili un scop în afara educației, ca scop și standard al acesteia, înseamnă a lipsi procesul educațional de o mare parte din sensul său și tinde să ne facă să ne bazăm pe stimuli falși și externi în relația cu copilul.

ARTICOLUL PATRU. NATURA METODEI

Cred că problema metodei se reduce, în cele din urmă, la problema ordinii de dezvoltare a puterilor și intereselor copilului. Legea de prezentare și de tratare a materialului este legea implicită în propria natură a copilului. Pentru că așa stau lucrurile, cred că următoarele afirmații sunt de o importanță supremă pentru a determina spiritul în care se desfășoară educația:

1. Cred că latura activă o precede pe cea pasivă în dezvoltarea naturii copilului; că expresia vine înaintea impresiei conștiente; că dezvoltarea musculară precede cea senzorială; că mișcările vin înaintea senzațiilor conștiente; cred că conștiința este în mod esențial motorie sau impulsivă; că stările conștiente tind să se proiecteze în acțiune.

Cred că neglijarea acestui principiu este cauza unei mari părți a risipei de timp și de forță în munca școlară. Copilul este aruncat într-o atitudine pasivă, receptivă sau absorbantă. Condițiile sunt de așa natură încât nu i se permite să urmeze legea naturii sale; rezultatul este frecarea și risipa.

Cred că și ideile (procesele intelectuale și raționale) rezultă din acțiune și se devoluează în vederea unui mai bun control al acțiunii. Ceea ce numim rațiune este în primul rând legea acțiunii ordonate sau eficiente. Încercarea de a dezvolta puterile de raționament, puterile de judecată, fără a se referi la selecția și aranjarea mijloacelor în acțiune, este eroarea fundamentală a metodelor noastre actuale de abordare a acestei probleme. Ca urmare, îi prezentăm copilului simboluri arbitrare. Simbolurile sunt o necesitate în dezvoltarea mentală, dar ele își au locul lor ca instrumente de economisire a efortului; prezentate prin ele însele, ele sunt o masă de idei lipsite de sens și arbitrare impuse din exterior.

2. Eu cred că imaginea este marele instrument de instruire. Ceea ce obține un copil din orice subiect care îi este prezentat este pur și simplu imaginile pe care el însuși și le formează cu privire la el.

Cred că, dacă nouă zecimi din energia îndreptată în prezent pentru a-l face pe copil să învețe anumite lucruri, ar fi cheltuită pentru a se asigura că acesta își formează imagini adecvate, munca de instruire ar fi facilitată în mod indefinit.

Cred că o mare parte din timpul și atenția acordate acum pregătirii și prezentării lecțiilor ar putea fi cheltuite cu mai multă înțelepciune și cu mai mult profit pentru a antrena puterea copilului de a-și forma imagini și pentru a veghea ca acesta să-și formeze continuu imagini definite, vii și în creștere despre diferitele subiecte cu care intră în contact în experiența sa.

3. Cred că interesele sunt semnele și simptomele creșterii puterii. Cred că ele reprezintă capacități în devenire. În consecință, observarea constantă și atentă a intereselor este de cea mai mare importanță pentru educator.

Cred că aceste interese trebuie observate ca arătând starea de dezvoltare pe care a atins-o copilul.

Cred că ele profețesc stadiul în care el este pe cale să intre.

Cred că numai prin observarea continuă și înțelegătoare a intereselor copilăriei, adultul poate intra în viața copilului și vedea pentru ce este pregătit și pe ce material ar putea lucra cel mai ușor și mai fructuos.

Cred că aceste interese nu trebuie nici umilite, nici reprimate. A reprima interesul înseamnă a înlocui copilul cu adultul și, astfel, a slăbi curiozitatea intelectuală și vigilența, a suprima inițiativa și a amorți interesul. A le face pe plac intereselor înseamnă a substitui permanentul cu tranzitoriul. Interesul este întotdeauna semnul unei anumite puteri de jos; important este să descoperim această putere. A face umor interesului înseamnă a nu reuși să pătrunzi sub suprafață și rezultatul său sigur este înlocuirea interesului autentic cu capriciul și cu moftul.

4. Eu cred că emoțiile sunt reflexul acțiunilor.

Cred că a te strădui să stimulezi sau să trezești emoțiile în afară de activitățile lor corespunzătoare, înseamnă a introduce o stare de spirit nesănătoasă și morbidă.

Cred că dacă putem doar să ne asigurăm obiceiuri corecte de acțiune și gândire, cu referire la bine, adevăr și frumos, emoțiile vor avea grijă de ele însele în cea mai mare parte.

Cred că, alături de moarte și plictiseală, formalism și rutină, educația noastră nu este amenințată de un rău mai mare decât sentimentalismul.

Cred că acest sentimentalism este rezultatul necesar al încercării de a separa sentimentele de acțiune.

ARTICOLUL CINCI. ȘCOALA ȘI PROGRESUL SOCIAL

Cred că educația este metoda fundamentală de progres și reformă socială.

Cred că toate reformele care se bazează pur și simplu pe promulgarea unei legi sau pe amenințarea cu anumite sancțiuni, sau pe schimbări în aranjamentele mecanice sau exterioare, sunt trecătoare și zadarnice.

Cred că educația este o reglementare a procesului de participare la conștiința socială; și că ajustarea activității individuale pe baza acestei conștiințe sociale este singura metodă sigură de reconstrucție socială.

Cred că această concepție are în vedere atât idealurile individualiste, cât și pe cele socialiste. Ea este în mod corespunzător individuală, deoarece recunoaște formarea unui anumit caracter ca singura bază autentică a unei vieți corecte. Este socialistă pentru că recunoaște că acest caracter corect nu trebuie format doar prin precepte, exemple sau îndemnuri individuale, ci mai degrabă prin influența unei anumite forme de viață instituțională sau comunitară asupra individului, și că organismul social, prin intermediul școlii, ca organ al acesteia, poate determina rezultatele etice.

Cred că în școala ideală avem reconcilierea idealului individualist cu cel instituțional.

Cred că datoria comunității față de educație este, prin urmare, datoria morală primordială a acesteia. Prin lege și pedeapsă, prin agitație socială și discuții, societatea se poate reglementa și forma mai mult sau mai puțin întâmplător și la întâmplare. Dar prin educație, societatea își poate formula propriile scopuri, își poate organiza propriile mijloace și resurse și astfel se poate modela cu precizie și economie în direcția în care dorește să se îndrepte.

Cred că atunci când societatea va recunoaște odată posibilitățile în această direcție și obligațiile pe care aceste posibilități le impun, este imposibil de conceput resursele de timp, atenție și bani care vor fi puse la dispoziția educatorului.

Cred că este treaba fiecăruia dintre cei interesați de educație să insiste asupra școlii ca fiind principalul și cel mai eficient instrument al progresului și reformei sociale, pentru ca societatea să fie trezită să realizeze ce reprezintă școala și să fie trezită la necesitatea de a dota educatorul cu echipament suficient pentru a-și îndeplini corect sarcina.

Cred că educația astfel concepută marchează cea mai perfectă și mai intimă uniune a științei și artei imaginabilă în experiența umană.

Cred că arta de a da astfel formă puterilor umane și de a le adapta la serviciul social este arta supremă; o artă care cheamă în slujba sa pe cei mai buni artiști; că nicio intuiție, simpatie, tact, putere de execuție nu este prea mare pentru un astfel de serviciu.

Cred că, odată cu dezvoltarea științei psihologice, care oferă o înțelegere suplimentară a structurii individuale și a legilor de creștere, și cu dezvoltarea științei sociale, care adaugă la cunoștințele noastre despre organizarea corectă a indivizilor, toate resursele științifice pot fi utilizate în scopul educației.

Cred că, atunci când știința și arta își dau astfel mâna, se va ajunge la cel mai important motiv pentru acțiunea umană; se vor trezi cele mai autentice izvoare ale comportamentului uman și se va garanta cel mai bun serviciu de care este capabilă natura umană.

Cred, în sfârșit, că profesorul este angajat nu doar în instruirea indivizilor, ci și în formarea unei vieți sociale adecvate.

Cred că fiecare profesor ar trebui să conștientizeze demnitatea chemării sale; că el este un slujitor social pus deoparte pentru menținerea unei ordini sociale adecvate și pentru asigurarea unei creșteri sociale corecte.

Cred că, în acest fel, profesorul este întotdeauna profetul adevăratului Dumnezeu și deschizătorul adevăratei împărății a lui Dumnezeu.

Acum că s-a mai liniștit vâltoarea comentariilor mai mult sau mai puțin obiective în jurul importanței, valorii sau învățămintelor ce le putem trage din simulările examenelor pe care le parcurg elevii, poate a venit timpul, pentru cei interesați și pregătiți să se uite la toate aspectele și implicațiile de dincolo de generalizări pripite și de vânătoarea de vinovății, să ne uităm puțin, în interesul misiunii noastre întru învățare a copiilor,  la ce se spune în unele dintre analizele făcute de cei ce au studiat fenomenul.

Întrebarea cheie este: cum separăm adevărul de zgomot? Trebuie să ne punem aceeași întrebare cu privire la rezultatele examenelor simulate. Pe măsură ce intrăm în “sezonul simulărilor”, ar trebui să fim deosebit de atenți la problema corelației/cauzalității. Scopul simulărilor  este de a afla ce știu sau nu știu elevii, ce pot sau nu pot face și de a afla ce trebuie să fac în continuare, ca răspuns la performanțele lor. A face inferențe valide este numele acestui joc și este mult mai greu decât pare. Imaginați-vă: un elev răspunde la o întrebare “descrie” cu un răspuns de un rând, când ar trebui să scrie un paragraf sau două detaliate. Ce ar trebui să înțelegem din asta în calitate de profesor al lor?

Au înțeles greșit cantitatea de detalii necesară?

Au lacune în cunoștințe?

Înțelegerea lor este exactă, dar superficială?

Au ghicit pur și simplu răspunsul corect, fără să îl știe cu adevărat?

Răspunsul lor este doar o regurgitare de pe o foaie de recapitulare?

Fără un răspuns precis la aceste întrebări (și nu numai), următoarea noastră mișcare ar putea să nu aibă niciun impact. Deci, ce ar trebui să facem? Ei bine, să ne uităm la răspunsurile întregii clase:

Mai sunt mulți alți elevi care se luptă în mod similar la această întrebare?

Au și alți elevi probleme cu aceeași “abilitate” de examen, de exemplu, evaluează în loc să descrie?

Au rămas cu toții în criză de timp?

https://hwrkmagazine.co.uk/why-making-sense-of-mock-results-isnt-easy/

Deși nicio componentă unică a sesiunii de examinare simulată nu a fost identificată ca având un efect asupra performanței elevilor la examen, un pachet de componente care implică discuții, evaluarea și corectarea unui eșantion de răspuns la  întrebări de examen simulat a produs performanțe superioare față de simpla punere la dispoziția elevilor a unor copii ale materialelor de studiu.

În plus, analizele de regresie liniară multiplă au indicat că prezența la simularea examenului   a fost semnificativ predictivă atât pentru rezultatele individuale la examen, cât și pentru nota finală.

https://kuscholarworks.ku.edu/bitstream/handle/1808/6937/Dotson_ku_0099D_11010_DATA_1.pdf;sequence=1

Într-un studiu privind simulările de examene  cercetătorii au descoperit că elevii care au participat la testul-simulare  după o perioadă de recapitulare au avut rezultate mai bune la examenul final decât cei care nu au participat la simulare și au petrecut tot timpul repetând.

https://www.coursehero.com/file/24469229/Roediger-Karpicke-2006-PsychScipdf/

Zece motive pentru a recapitula pentru simulări de examene

https://www.studentnavigator.co.uk/ten-reasons-to-revise-for-mock-exams/

Pe baza concluziilor acestui studiu, s-a recomandat ca examenele simulate să devină obligatorii pentru toți candidații , deoarece au capacitatea de a prezice notele lor la WASSCE (echivalentul de bacalaureat pentru țările din Africa de vest).

https://www.researchgate.net/publication/316202795_Predictive_Validity_of_Mathematics_Mock_Examination_Results_of_Senior_and_Junior_High_School_Students’_Performance_in_WASSCE_and_BECE_in_Ghana