Pe la începutul secolului al XVIII-lea printre cetățenii orașului Königsberg care obișnuiau să se plimbe pe malul apei si pe străzile orasului circula o problema-dilema pe care cei mai mulți încercau s-o rezolve mai mult sau mai putin empiric. 

Pe răul Regel (Pregolya) în jurul insulei Kant de astăzi erau șapte poduri. Provocarea era dacă te poți întoarce de unde ai plecat traversandu-le pe fiecare o singură dată. Problema a fost rezolvată de matematicianul Leonhard Euler in 1736 (în Elveția pe atunci și apoi la Academia de științe din St. Petersburg) pe cale teoretică. Răspunsul: Nu se poate.

Partea interesantă este că modul în care Euler a ajuns la această concluzie este considerat astăzi punctul de plecare în teoria grafurilor. Cei interesați de detalii și de frumusețea matematicii puteți citi câte ceva aici și aici.

Interesant este că implicațiile în zilele noastră se întind până la Twitter și boală Alzheimer. Un foarte interesant articol pe această tema aparut de curand in The Guardian poate fi citit aici. 

Dintre podurile cu pricina astăzi două au rămas de pe timpul lui Euler iar unul a fost reconstruit de naziști în 1935 și inca funcționează. Celelalte au fost distruse la bombardamentele din timpul războiului și înlocuite de altele în locații diferite. Am adăugat câteva poze ale podurilor așa cum arată ele în iunie 2018.

Realalta poveste de astăzi este legată de Aleksander Marinesko. Probabil că numele nu va spune nimic, însă cu siguranță că ați remarcat sonoritatea românească. Corect. Aleksander a fost fiul unui marinar român (Ion Marinescu) care după un conflict cu căpitanul vasului pe care se află, s-a refugiat la Odesa s-a căsătorit și a rămas acolo. Alexandru, sau Aleksander cu este numele sau în “buletin” a devenit vestit în întreagă Uniune Sovietică atunci când la 30 ianuarie 1945 a atacat și scufundat vasul de transport german Wilhelm Gustloff realizând “performanța”celei mai mari distrugeri de război rusești făcută germanilor pe mare 44000 de tone plus între 5000 și 9000 de victime căci vasul transporta militari și civili evacuați din Prusia de Est. Neputând fi recunoscut că erou la timpul potrivit căci din cauza alcoolismului era într-un proces, el a fost reabilitat în ziarul Izvestia și declarat Erou al Uniunii Sovietice în 1990 de către Mihail Gorbaciov.

Printre pozele de astăzi am mai inclus câteva de la Muzeul Oceanului Mondial și unele ce arată unele moșteniri ale perioadei sovietice,adică blocuri…de care am mai văzut noi și în alte părți. 

Între timp după un zbor anulat, cumpărat bilet nou și stat 6 ore în Varșovia unde am văzut meciul Belgiei una dintre echipele mele favorite, am  revenit în Germania si astazi inapoi la treaba.

PS

La ieșirea din Russia trebuie să prezinți: pașaportul cu ștampila de intrare, bucățica de hârtie primită la intrude cum că ai fost acceptat, Fan ID card-ul cu care ai intrat și adeverința de la poliție unde si cât ai stat. Pentru a fi echilibrat trebuie spus că peste tot in Kaliningrad si chiar si la pasapoarte oamenii au fost foarte drăguți.

Astfel de evenimente te fac să meditezi la care sunt diferențele reale dintre noi indiferent din ce cultură am proveni, care sunt trăsăturile universal umane și cât fabricație a mass mediei sau politicienilor. Astefel de evenimente sportive îi fac și pe unii și pe alții sau pe toți ce se întâlnesc să realizeze că de fapt avem mai multe lucruri în comun decât cele care ne despart. O speranța pentru pace și înțelegere.

Deși Kaliningradul este un oraș relativ mic( cam 450 000) iar echipa sa de fotbal, FC Baltika, joacă în a doua divizie rusească, orașul a fost inclus între cele 11 ce vor găzdui meciuri la acest Campionat Mondial.

Stadiionul cu o capacitate maximă de 35 212 de locuri (dintre care aseară la meciul Croația – Nigeria au fost ocupate 31116) a fost construit intr-o zona mlăștinoasă în care s-a investit enorm și numai stratul de nisip adus și compactat pentru a se putea începe construcția, este de 5 m si se intinde pe o suprafață de 35 de hectare.

Costurile întregului proiect s-au ridicat la vreo 750 de milioane de euro dintre care stadionul vreo 250 de milioane. Jumatate din bani de la bugetul local si jumatate de la cel federal.

În afară de asta s-a mai investit în drumuri , in zona Fan Fest unde se transmit toate meciurile, se dau concerte, se pot cumpăra suveniruri de la magazinul oficial unde o mascotă costă 40 de euro iar un tricou 30, se creează prietenii sau doar sprijin camaraderesc la meciuri, se mănâncă înghețată și se bea bere Budweiser ce se servește că și pe stadion, dintr-un pară de plastic după ce a fort transferată dintr-o doză, “can”. Costă 200 ruble, cam 3 euro.

Russia au prgatit și sute de voluntari în fiecare oraș, cred că în Moscova și alte orașe mai mari sunt chiar mii, toți foarte tineri, care se află peste tot încercând să se facă utili și care par să aibă “the days of their lives”. A fost interesant ca purtand tricou australian la meciul cu Franta am fost abordat de multe ori pentru poze sau doar pentru a fin intrebat ce caut pe acolo si de ce sunt asa de multi australieni la meci in Kaliningrad la TV. Mai erau vro 20 ca mine pe-acolo. Unul dintre organizatori m-a intrebat daca lumea este interesata sa viziteze Rusia.  Am folosit ocazia sa-i explic ca nu este usor din cauza birocratiei enorme si a functionarilor de la ambasade. Iti trebuie loc de hotel dinainte, daca te duci in alt oras trebuie din nou aprobare si hotel, apoi gazda, proprietarul trebuie sa te inregistreze la politie, iti face copie din pasaport pagina-cu-pagina, etc etc. S-a mirat foarte tare. Partea buna la Campionatul de Fotbal a fost ca dupa procurarea biletului se poate obtine prin Internet un Fan ID card ce tine loc de viza timp de o luna. Nu va mai spun si la aeroprt cat de mult dureaza sa scaneze totul, sa te verifice, sa se uite la tine de zece ori, sa-ti dea o bucatica de hartie pe care o semnezi si fara de care nu poti iesi din tara chiar daca ai viza in pasaport! (am aflat de un german ce a fost pe-aici cu putin timp in urma si care pierzand hartiuta a mai petrecul vreo cateva samtamani printre localnici)

În apropierea zonei Fan Fest se află centrul de presă unde am ajuns înainte de meciul Australiei însă nu din motive de mass media ci pentru că este situat în clădirea muzeului regional de istorie și artă. Trecut de controlul că la aeroport am admirat zona de Ecologie și Geologie, cea de istorie de la vestigiile române, germanizarea timp de 1900 și de an și ajunși la prezent după trecerea prin perioada sovietică ce a inclus și deportarea întregii populații germane. Muzeul mai include și o foarte impresionantă “panorama” un fel de decoruri de film în mărime naturală cu personaje de ceară ce reprezintă atacul sovietic asupra Konigsbergului și capitularea germanilor la 9 aprilie 1945.

Deseară o să revin cu câteva comentarii despre și poze din oraș, inclusiv cu ceva legat, indirect de România însă foarte interesant. Nu, n-am uitat de podurile lui Euler. Unul este chiar aici, peste drum.

Peninsula Sambia din nordul Europei de astăzi era teritoriu roman în secolul I d.H.. 

Apoi, prin secolul al V-lea au apărut triburile prusace care au populat zona câteva sute de ani până ce a devenit reședința Cavalerilor Teutoni ce au germanizat-o complet în secolul al XIII-a.

Apoi a fost ocupată vreo două sute de ani de imperiul Polono-Lituanian până când Albrecht, magraful de Branderburg, care a fondat și o universitate aici la 1511, să o readucă în posesie germanică sub denumirea de Ducatul Prusac.

Frederick I, sau Cel Mare a fost încoronat în castelul din ceea ce între timp a devenit orașul Konigsberg, în 1701.

Napoleon l-a adus sub stăpânire franceză însă fiind înfrânt în Russia a pierdut și Konigsbergul ce pentru o perioada de doi ani, chiar în timpul vieții lui Imanuel Kant, personalitatea cu care se mândresc cel mai mult localnicii, a intrat sub stăpânire rusească.

Reîntors la Prusia și apoi parte din Germania, nou formată la 1871, Konigsbergul a continuat să fie un oraș prosper, fortăreața militară și port important a Marea Baltică până la cel de-al doilea razboi mondial. Bombardat până la distrugere aproape totală de către americani și englezi, a fost ocupat după lupte crâncene de către armata sovietică în 1945.

Toată populația germană rămasă a fost dată afară din oraș care a căpătat numele ce îl poartă și astăzi de Kalinigrad. Numele provine de la unul dintre bolșevicii originali, Mihail Kalinin, prieten de revoluție cu Lenin și apoi cu Stalin, cel ce a fost între 1919 și până la moartea să în 1946, Președintele Prezidiului Sovietului Suprem.

Reconstruit în stil sovietic după război apoi  ținut “oraș interzis” străinilor până în 1990 datorită prezenței aici a unei părți semnificative a flotei de război rusești, Kalinigradul este acum, în vara anului 2018, în unul dintre cele 11 orașe gazdă ale Campionatului Mondial de Fotbal. Un nou centru turistic, Satul Pescarilor precul și un complet nou stadion au fost construite recent pe ceea ce înainte era o mlaștina de nici germanii nu se incumetasera să construiască ceva pe ea.

Despre asta o să mai vorbim în zilele următoare.

Cum am dreptul la două zile libere pe an în afară vacanțelor și cum fotbalul este sportul sporturilor, am decis să văd la față locului o frantura din acest eveniment sportiv dar și social.

Deci, după trei ore cu trenul până la Berlin, împreună cu vreo 50 de croați veseli, vreo 7-8 ruși și un…nigerian, m-am îmbarcat la bordul companiei Rusline (!) iar dupa o ora am aterizat la Kaliningrad.

Adaug câteva poze din această prima zi. Astăzi urmează meciul Australiei cu Franta (pe care îl voi vedea pe ecranul uriaș din zona suporterilor iar seară meciul Croația – Nigeria, live. Sper ca între timp să mai văd ceva din oraș și poate vreun muzeu-două. Pe mâine.